Am stat de vorbă cu Ștefan Apăteanu, primarul comunei din noiembrie 2024 (fost consilier local între 2020 și 2024, politolog de formație), despre cum a ajuns Corbeanca aici și încotro vrea s-o ducă. Firul care leagă tot ce spune este o tensiune simplă: cum crești o localitate fără să strici exact lucrul pentru care lumea vine aici — pădurea, lacul, liniștea, casele joase. Răspunsul lui are un nume, devenit între timp strategie de dezvoltare adoptată în Consiliul Local: „Corbeanca – orașul din parc”.

Interviul de mai jos reprezintă viziunea și interpretările primarului. Datele administrative pe care le invocă — populație, suprafață, operatorul de apă, structura județului — au fost verificate de redacție și se confirmă; acolo unde primarul face estimări, le-am păstrat ca atare. (n.r.)

Începuturile dezvoltării imobliare în Corbeanca

Reporter: Înainte de 1989, visul multor locuitori din Corbeanca era să obțină buletin de București. Astăzi, mulți bucureșteni nu-și mai permit să locuiască în Corbeanca. Care credeți că a fost momentul zero în care a început metamorfoza comunei?

Ștefan Apăteanu: Cred că e greu de localizat un moment zero anume. Cert este că au fost mai mulți pași care, în timp, au construit acest moment. Dezvoltarea comunei are o legătură strânsă cu primul antreprenor imobiliar care a venit aici și a creat primul cartier rezidențial, prima comunitate închisă — primul „gated community”.

Ilfovul, așa cum știm cu toții, este un fost sector agricol al Bucureștiului. Tot ce s-a dezvoltat aici a venit dintr-o inerție a faptului că economia era bazată pe cultivarea pământului. Lucrul acesta se vede foarte clar în felul în care e parcelat Ilfovul: parcele lungi și înguste, care nu sunt propice dezvoltării imobiliare. A fost nevoie de antreprenoriat ca să se facă partea de sistematizare, pentru că administrația locală, din păcate, nu a fost pe fază.

Or, asta e ce faci în orice urbe atunci când vrei s-o dezvolți: mai întâi o măsori — faci cadastrarea sistematică, ca să știi cine e proprietar pe ce, de unde până unde. Apoi faci sistematizarea — trasezi drumurile. Drumurile sunt cele mai importante; sunt precum venele în corpul uman: nu are cum să circule sângele fără vene. Pe acest considerent s-au ratat niște oportunități — oportunități pe care apoi le-au văzut diferiți dezvoltatori imobiliari și le-au exploatat. Deci creșterea a fost graduală și a avut la bază libertatea pe care ne-am câștigat-o după ’89, de a face comerț.

Provocările anului 1990

Reporter: Să facem un exercițiu de imaginație: sunteți primar în 1990, în comuna Corbeanca. Ignorând tot ce știm acum despre dezvoltarea ulterioară a României și a comunei, cum ați fi putut convinge un antreprenor să investească aici, la nivelul anului ’90?

Ștefan Apăteanu: La nivelul anului ’90 aveam destule exemple în Vest de la care să învățăm. Ce ne-a lipsit a fost curajul celor care aveau aceste cunoștințe de a face pasul către administrația publică. Iar asta s-a tradus prin faptul că politicul disponibil atunci era, de fapt, vechiul politic cu o altă etichetă — lucru care ne-a ținut pe loc mult timp.

Structura demografică și administrativă

Reporter: Care este structura economică actuală a comunei? Câți locuitori aveți, câți locuiesc efectiv, câți plătesc taxe și câți lucrează în comună?

Ștefan Apăteanu: Corbeanca e similară oricărei localități din periurban. Toate localitățile-satelit ale orașelor mari au aceleași probleme: cunosc o creștere demografică mare, pentru că lumea se mută de la oraș, de la bloc, la casă. Dar nu se mută cu buletinul — și-l mențin, de cele mai multe ori, pe orașul respectiv, în cazul nostru București. Scuza e, de obicei, că au copiii la școală acolo. E o scuză falsă: buletinul se cere o singură dată, la înmatriculare, iar copilul rămâne înmatriculat pe tot ciclul de studii, deci își poate face buletinul ulterior fără probleme.

La ianuarie 2026 avem undeva la 12.000 de locuitori cu buletin — adică de la 14 ani în sus — dar 25.000 de roluri fiscale. Asta înseamnă cel puțin dublul numărului celor care au ales să-și facă buletinul aici. Un rol fiscal este unic per persoană: dacă ai o casă, un teren, o mașină, un scuter, tot un rol fiscal ai. Deci multiplicatorul nu e fals — dacă sunt 25.000 de roluri fiscale, sunt 25.000 de persoane. E adevărat că o parte pot fi persoane juridice, dar peste 90% sunt persoane fizice.

De aici vine și provocarea unei astfel de primării: nu doar bugetul e dimensionat după numărul celor cu buletin în localitate, ci și aparatul administrativ, organigrama. Până și numărul de polițiști se calculează raportat la numărul de locuitori — înainte de reforma administrativă de anul acesta era 1 la 1.000, acum e 1 la 1.200.

În general, localitățile din jurul Ilfovului au câteva mii de hectare de administrat; noi avem vreo 3.000. Ca dimensiune ne comparăm cu un sector — un sector care are sute, dacă nu mii, de angajați. E adevărat, sectorul are și sute de mii de locuitori cu buletine, dar provocarea de a acoperi teritoriul e similară, pentru că distanța e aceeași: la noi dezvoltarea e pe orizontală. Tot trebuie să te deplasezi, tot ai nevoie de oameni. E o provocare constantă să faci față tuturor nevoilor, sub presiunea celor care locuiesc efectiv aici — pentru că la ei trebuie mereu să ne raportăm. Noi prestăm servicii pentru toți, nu doar pentru cei cu buletin, dar le prestăm cu un aparat subdimensionat.

Creșterea organică e de circa 500 de buletine pe an. Ce-mi doresc eu însă este să devenim „orașul celor 15 minute”: să nu fie nevoie să ieși din Corbeanca dacă vrei să-ți duci copilul la școală, să mergi la medic sau să faci sport. Cred că aici am câștiga foarte mult pe termen mediu și lung.

Infrastructura educațională

Reporter: Nu vă încetinește faptul că aveți doar atâția oameni cu domiciliul stabil? Mă refer la faptul că până și copiii care vin la școala din Corbeanca sunt mult mai puțini decât cei care locuiesc aici — de aici un trafic mai mare, cheltuieli mai mari și nici măcar nu atrage o dezvoltare economică a localității.

Ștefan Apăteanu: E adevărat, toate acestea sunt provocări — dar eu le văd și ca oportunități. Raportul copiilor de vârstă școlară din Corbeanca este de 1 la 4: reușim să acomodăm în unitățile de învățământ din comună un singur copil din patru care, de fapt, locuiesc aici.

Anul acesta inaugurăm o școală care va dubla numărul de elevi ce pot învăța aici — încă o mie, peste mia existentă. E o școală nouă, cu mai multe laboratoare, 20 de săli de clasă, lift interior, bazin semiolimpic, vestiare, cantină — absolut tot. Ar face geloasă orice investiție privată. Pe lângă ea construim o grădiniță cu 200 de locuri și am depus la CNI un proiect pentru o creșă de 100 de locuri — pentru că de acolo, de fapt, pornește cererea părinților. Vrem ca familiile să nu-și mai petreacă minimum două ore pe zi în mașină, ducându-se la școală și întorcându-se de acolo.

Din păcate, am trăit-o pe pielea mea: copiii mei n-au învățat la școlile din Corbeanca și știu exact ce înseamnă asta — nu e deloc plăcut. Tocmai pentru că o cunosc atât de bine, sunt și mai determinat să schimb lucrurile. Faptul că, la un an și jumătate – doi după preluarea mandatului, am reușit să dublez spațiul în care elevii pot învăța spune multe despre determinarea mea în privința investiției în educație. De altfel, în 2025, peste 40% din buget s-a dus pe învățământ, pe construirea acestei infrastructuri.

Viziunea urbanistică și atragerea investitorilor

tefan Apăteanu: Corbeanca e percepută ca o localitate profund rezidențială. Asta înseamnă că majoritatea celor care contribuie la bugetul local sunt persoane fizice. Ca să ai persoane juridice, ai nevoie de un sector economic puternic, care să aducă locuri de muncă — pentru că o primărie câștigă din cote defalcate pe venit și pe TVA.

Pe de altă parte, Corbeanca are ceva ce alte localități nu au: cea mai mare proporție de antreprenori raportată la numărul de locuitori. Asta înseamnă că există potențial ca, dacă le oferim aici un spațiu în care să-și desfășoare activitatea, să ia în considerare să-și mute business-urile mai aproape de casă.

Cu asta în minte am conceput propunerea unui nou plan urbanistic general. Vrem să creăm la sud de Corbeanca, în zona A0, un parc industrial, comercial și de producție: pe aproximativ 300 de hectare, să atragem agenți economici. Suntem aproape de aeroport, suntem bine drenați de autostrada A0 — funcțională, pe tronsonul nostru, de anul acesta — plus drumurile naționale și drumul radial care se preconizează. Asta ne dă speranța că vom atrage destui agenți economici cât să începem să schimbăm ponderea veniturilor în bugetul local.

O localitate fără venituri substanțiale de la agenți economici nu are un viitor prea bun. Oricât ne-am strădui noi, primarii, doar cu venituri de la populație — mai ales când reforma taxării în funcție de valoarea reală a imobilului stagnează — e o problemă. Vă dau un exemplu: în Corbeanca, o proprietate pe 500 de metri pătrați, cu o casă de 150 de metri pătrați, care valorează de la jumătate de milion de euro în sus, îmi plătește 500 de lei pe an. Cu 500 de lei abia plătesc iluminatul public. Doamne ferește să se ardă o lampă: prețul lămpii în sine e 500 de lei, plus manopera. Nu te poți baza pe astfel de venituri din taxe pe proprietate ca să faci dezvoltare.

De aceea ne concentrăm foarte mult pe atragerea de fonduri. E adevărat că am tras bățul scurt — am venit la final de exercițiu european, când PNRR-ul s-a finalizat și nu prea mai avem la ce aplica. Dar avem totuși posibilitatea ca, prin acțiunile noastre, să creăm cadrul în care antreprenorii să vină și să se dezvolte: un antreprenor are propria finanțare, nu se bazează neapărat pe fonduri europene. De altfel, fondurile europene n-au venit decât din 2007, exceptând cele de preaderare. Am mare încredere că, dacă creăm un cadru de dezvoltare, acesta se va umple. Știți vorba: creează forma și ea se va umple.

Reporter: Dacă faceți o dezvoltare industrială în apropiere, asta nu duce la scăderea valorii proprietăților? Pentru că oamenii se mută în Corbeanca pentru natură, pentru liniște, pentru apropierea de pădure și de lac.

Ștefan Apăteanu: Cele aproximativ 300 de hectare de care vorbeam sunt chiar sub culoarul de zbor. Nu ai cum să construiești rezidențial acolo — ca administrație locală, ți-ai crea singur o problemă, fără să vrei. Am avea exact ce s-a întâmplat la București cu aeroportul de la Băneasa, care a trebuit închis și acum are un cu totul alt regim față de acum 20 de ani. Zona e separată de autostradă; fiind separată, e practic o altă zonă, nu industrie în interiorul țesutului rezidențial. Fiind complet separată, nu impactează partea rezidențială.

De altfel, avem toate aceste lucruri expuse, la virgulă, în strategia de dezvoltare a comunei, pe care am elaborat-o și am adoptat-o în Consiliul Local anul trecut. Am numit-o „Corbeanca – orașul din parc”. De ce? Pentru că exact asta facem: punem accentul pe o localitate cu densitate redusă, pe tipuri de construcții specifice zonei — case. Nu dorim blocuri. Unul dintre obiectivele mele, încă dinainte să intru în politică, a fost să strâng cât mai multe semnături pe petiții prin care atrăgeam atenția că aici nu ne dorim blocuri. Nu vrem să fim un Popești-Leordeni — n-am nimic cu locuitorii de acolo, dar dezvoltarea de acolo e cu totul diferită de ce ne dorim noi aici.

„Orașul din parc” înseamnă, în primul rând, petrecerea timpului în aer liber. Cum ajungem acolo? Printr-o serie de priorități locale, care pornesc de la cele mai mici lucruri din viața cotidiană. De exemplu, cum ne deplasăm: pe primul loc, în strategia noastră, este pietonul. Trebuie să-i asigurăm spații de deplasare — trotuare, alei și trasee pietonale. Având lacuri și păduri, putem avea alei pe lângă buza lacului sau prin pădure. De aici și „orașul din parc”: tot ce vrem e să conservăm ce am găsit aici, nu să distrugem — să nu tăiem pădurea, ci, dimpotrivă, să plantăm, și să conservăm malul lacului. Am sosit un pic târziu pentru unele zone, dar și acolo mai există loc de intervenție.

Pentru că inerția unora care se mută aici e să-și facă curte cu ponton — deși știm cu toții că nu e legal: Apele Române interzic expres acest lucru. Drumul de halaj trebuie menținut liber, fiind un drum de întreținere, deci nu ai voie să construiești nimic până la cota de inundație. În Ilfov, asta nu prea s-a respectat. Dar totul ține de administrația locală.

Vă dau un exemplu concret. În 2020–2024 am fost consilier local și am luat parte la ședințe în care s-au votat planuri urbanistice zonale. Aceste planuri sunt, în proporție de 100%, făcute de dezvoltatorii imobiliari. De obicei primăria e pasivă — doar ia act. La noi cu atât mai mult, pentru că vin de la Consiliul Județean cu toate avizele, și atunci, în consiliul local, e greu să le mai întorci: ai nevoie de o majoritate. Nu am reușit să formăm acele majorități și au trecut niște planuri urbanistice zonale. Unul dintre ele avea, la acel moment, curțile până în lac.

Norocul a fost că am preluat mandatul de primar înainte ca dezvoltatorul să înceapă construcția. Am avut o discuție cu el și, spre norocul meu, a avut urechea să asculte. Contează mult și de unde vine dezvoltatorul, cultura lui — acesta era belgian, avea o cultură europeană, înțelegea ce-i spun. A respectat un lucru pe care mi-l doream foarte mult, și pe care de altfel comunitatea și-l dorește: o alee pe lângă lac. I-am explicat că, dacă el face acea alee, pot s-o continui și eu — și asta aduce un plus întregii zone, nu doar lui. A schimbat proiectul: curțile acelor case nu se mai duc până în buza lacului, ci s-au retras vreo patru metri, ca să lase loc unei alei pietonale. Iar lucrul ăsta se întâmplă chiar acum, într-un cartier lansat anul acesta.

Infrastructura de utilități (apă–canal) și mobilitatea

Reporter: Comuna a avut o dezvoltare rezidențială explozivă. Cum a ținut pasul infrastructura locală cu această explozie? Am înțeles că aveți unele dintre cele mai valoroase proprietăți imobiliare din România, dar nu toate sunt conectate la rețeaua de canalizare.

Ștefan Apăteanu: Infrastructura se împarte pe mai multe categorii. Cea mai importantă o reprezintă arterele de circulație — și aici Corbeanca are, din păcate, o poziție destul de nefericită din punctul de vedere al tranzitării. Ca să ajungem în DN1, trebuie să trecem prin Otopeni sau prin Balotești. Singurul punct de ieșire directă pe care îl administrăm ca primărie este „drumul radarului”, o zonă foarte îngustă pe lângă o pădure, la sud — care nici măcar nu deservește o bună parte din comunitate, fiind la sud de A0, de partea cealaltă a localității.

Așa că tot ce ține de planșa de circulații necesită avizare și din partea celorlalte UAT-uri — ceea ce poate fi o provocare, mai ales când unii primari, mai vechi, sunt mai reticenți să îmbrățișeze proiecte comune cu edili mai tineri din vecinătate. Cu toate acestea, am început să lucrăm la această planșă, arătând de ce ar avea de câștigat toate localitățile prin care ar trece arterele. Un exemplu clar: la nord, spre Balotești, sunt peste 1.500 de hectare acum blocate — tocmai pentru că nu au artere. Putem construi împreună cu ei o arteră până la drumul expres București–Târgoviște; dacă ajunge acolo, unești practic DN1 cu acel drum expres, care se continuă cu drumul radial 4. Cu alte cuvinte, o alternativă la DN1 pentru a ajunge direct în București. Asta e mină de aur, mai ales când vorbim de peste o mie de hectare pe care se poate face dezvoltare. Nu ai cum să dezvolți fără acest drenaj asigurat de căile de circulație.

Dincolo de drumuri sunt utilitățile: apă, canal, gaze, electricitate. Aici sunt provocările cele mai mari — sunt, de departe, cele mai costisitoare investiții, și oricum trebuie făcute înainte de asfaltare, pentru că legea îți interzice să asfaltezi dacă nu ai apă–canal și utilitățile introduse în subteran. Și-au dat seama, într-un final, că e absurd să asfaltezi și apoi să spargi și s-o iei de la capăt cu lucrarea.

Aici suntem efectiv dependenți de finanțatori. Anul acesta, spre norocul nostru, e un buget de peste 1,2 miliarde de lei la AFM pentru apă–canal, iar noi vom aplica pentru o stație de epurare. De acolo pornești, de fapt: degeaba fac extindere de rețea dacă n-am unde să fac epurarea. Întâi stația de epurare, apoi, în funcție de capacitatea ei, mă gândesc unde fac extinderile.

Avem un operator destul de mare, cu multă experiență — același care funcționează și la Buftea, lucrând cu câteva sute de UAT-uri, deci mai mare decât operatorul agreat pe Ilfov, care lucrează cu vreo 20 și ceva. E vorba de Raja Constanța. Noi avem în proprietate toată rețeaua, iar ei asigură exploatarea. Sunt lucruri perfectibile — mai trebuie săpate vreo patru puțuri de mare adâncime, marea adâncime însemnând vreo 300 de metri, ca să facă față atât debitului, cât și calității apei livrate către gospodării.

Sunt multe investiții de făcut, iar asta arată, cu atât mai mult, provocarea administrației locale: cu cei 500 de lei pe an pe care mi-i plătește o gospodărie trebuie să asigur inclusiv acest tip de dezvoltare. Dacă n-am avea fondurile la care să aplicăm, efectiv n-am avea cum să dezvoltăm. De aceea încerc să creez și căi de colaborare cu dezvoltatorii — am introdus, în principiile de dezvoltare durabilă pe urbanism, posibilitatea ca ei să intervină pe domeniul public acolo unde eu nu am un orizont de timp satisfăcător. Ca să nu-i țin pe loc, le permit să facă ei lucrarea, urmând s-o predea, bineînțeles, primăriei, ca să intre în exploatare. Căutăm mereu modalități de a arde etape, când există această posibilitate, ca să ajungem la rezultat: o gospodărie conectată la utilități, parte dintr-un țesut rezidențial interconectat prin căi de circulație care fac trecerea către lac, pădure, câmpie, piste de biciclete și de agrement. Pistele de pe lângă drum sunt pur funcționale; celelalte sunt cel puțin la fel de importante.

Reforma administrativă

Reporter: Mi-ați deschis două direcții de întrebări. În primul rând: cum se face că o companie din Constanța asigură rețeaua aici, lângă București?

Ștefan Apăteanu: Cred că are legătură cu faptul că ei s-au extins, în general, dinspre Constanța spre sud — iar Bucureștiul, de-a lungul timpului, tot spre sud-est e. Au peste 100 de localități în care sunt extinși; aici au ajuns printr-un proiect cu finanțare europeană. Au contractat primele lucrări acum vreo 10 ani și au făcut primele rețele. A fost un proiect destul de ambițios, care arăta foarte bine pe hârtie: o canalizare cu vacuum. E ceva funcțional în Uniunea Europeană, în special în Germania. De ce funcționează acolo? Pentru că nivelul de educație e mare — nu găsești pampers aruncați la toaletă. Din păcate, aici mai avem de lucrat la partea asta. E un sistem foarte sensibil pentru nivelul pe care îl găsim aici. De aceea, extinderile pe care le facem acum sunt gravitaționale. Încercăm să nu mai extindem un astfel de sistem cu vacuum, pentru că e suficient ca o gospodărie să nu respecte regulile și încă 30 din jur au de suferit. Până nu reușim să schimbăm asta — iar schimbarea vine gradual — nu poți merge pe acest tip de tehnologie.

Reporter: A doua direcție pe care mi-ați deschis-o e cea legată de drumurile de servitute. Cum se împacă asta cu „orașul din parc”? Aveți o comună fragmentată de drumuri de servitute?

Ștefan Apăteanu: Din păcate, Corbeanca nu face excepție de la ce vedem în tot Ilfovul. Cu excepția comunităților închise, infrastructura a fost făcută în devălmășie: fiecare a respectat sau nu retragerea față de drum, astfel încât să rămână destul loc cât să treacă două mașini — măcar atât; de trotuar nici nu mai vorbim. Dar asta se întâmplă pe pasivitatea administrației locale. Nu poți avea așteptarea ca, într-o zonă, 30 de proprietari care cel mai probabil nici nu se cunosc între ei — și, chiar dacă se cunosc, n-au toți aceleași păreri — să se auto-organizeze ca să lase căile de circulație în beneficiul tuturor. Aici primăria trebuie să intervină, și are instrumentele oferite de legiuitor.

Avem posibilitatea să facem planuri urbanistice zonale, să primim donații de drumuri sau de metri pătrați și, în plus, avem ceva ce dezvoltatorii nu au și nu vor avea niciodată: posibilitatea de a face exproprieri. Trebuie doar să avem curajul să ne asumăm acest lucru și să le arătăm oamenilor că e în beneficiul lor — pentru că, atunci când expropriezi ca să faci un drum, nu faci altceva decât să crești prețul terenului din zona acelui drum. Atâta timp cât demonstrezi asta — și e foarte ușor de demonstrat — poți avea înțelegerea celor pe care urmează să-i expropriezi.

Reporter: Există o limită administrativă a unei localități: undeva între 15.000 și 25.000 de locuitori, o comună mare încetează să mai fie comună și începe să fie oraș mic. Unde vă vedeți?

Ștefan Apăteanu: După aceste metrici, Corbeanca depășește deja condițiile pentru a fi oraș. Pragul minim este de 10.000 de locuitori — l-am depășit, chiar și cei cu buletine sunt mai mulți. Aici nu e o problemă. Problema, pe care n-o mai putem amâna ca țară dacă ne dorim dezvoltare, este reforma administrativă. Și nu mă refer doar la reîncadrarea rangurilor de localități, deși avem municipii cu mai puțin de 10.000 de locuitori și comune cu zeci de mii de locuitori — clar e nevoie de o intervenție la nivel de Parlament care să refacă rangurile localităților, măcar într-o primă fază.

Dar reforma reală trebuie să fie la nivel de țară. Ce înseamnă reformă, din punctul meu de vedere? Împărțirea țării pe regiuni, exact cum e concepută toată finanțarea europeană — care vine pe cele opt regiuni. Trebuie să avem opt regiuni, punct. Asta înseamnă desființarea județelor. Când desființezi județele, desființezi o groază de structuri deconcentrate care nu doar birocratizează inutil sistemul, ci sunt efectiv blocaje în dezvoltare.

Vă dau un exemplu concret, la nivel de județ. În Ilfov avem 40 de localități — 8 orașe și 32 de comune. Toate au propriile consilii locale: 40 de foruri deliberative, fiecare normând, prin hotărâri de consiliu, felul în care acea urbe se dezvoltă. Dincolo de asta, în București mai avem încă 7: șase sectoare plus un consiliu general. Deci pe zona București–Ilfov, care de fapt e o zonă metropolitană și ar trebui să aibă un singur for cu viziune de ansamblu, avem 47.

Dar nu e doar o problemă de birocrație — birocrația are un rost până la un punct: să jurnalizeze, să pună ordine, să acționeze uneori ca o piedică în calea unor schimbări prea rapide, pentru care nu suntem pregătiți. Vorbesc mai ales de latura politică. Ce înseamnă pentru un primar să fie prins în jocuri politice în loc să facă muncă de executiv? Pentru că primarul asta e: un executiv. El trebuie să pună în aplicare planul cu care a câștigat alegerile, să aducă bani și apoi să-i cheltuie. În realitate, poate ajunge să-și petreacă jumătate din timp asigurându-și o majoritate în consiliul local ca să-și treacă proiectele. Nu e normal lucrul ăsta. Noi, primarii, trebuie să ne concentrăm pe execuție.

E la fel și la nivel mai mare. Una e să ai 42 de județe, cu 42 de locuri în care se duc lupte politice — pentru că de asta avem noi de suferit; nu ne fac alții rău, ci ne autosabotăm, am demonstrat-o de atâtea ori. Imaginați-vă: cu opt regiuni am avea opt entități care fac un management regional, cu finanțare regională. E o perspectivă macro asupra a ceea ce ne-ar asigura dezvoltarea ca țară. Și explică de ce, oricât ai face pe plan local, la un moment dat te blochezi, pentru că nu poți mai mult. Vorbeam de căile de circulație: ele sunt între localități, iar apoi între județe. Cum le faci dacă nu ai viziunea unei regiuni? Nu le faci. De aici și fragmentările pe care le-ați menționat.

Reporter: Și unde rămâne atunci Corbeanca într-o reformă administrativă? O vedeți ca localitate de sine stătătoare sau înglobată într-o entitate mai mare, care să cuprindă eventual Balotești, Otopeni?

Ștefan Apăteanu: Eu cred că Ilfovul ar trebui desființat cu totul, iar noi ar trebui să fim într-o zonă metropolitană. Putem, dacă vreți, menține primării pe modelul arondismentelor din Franța, în care primarul are un rol pur executiv și trebuie să pună în aplicare planul cu care a venit. Cu o astfel de abordare ai mai multă claritate: știi spre ce trebuie să te focusezi în mandat, nu mai ești victima unor împrejurări.

Reporter: Dar o eventuală extindere a Bucureștiului spre periferie — o înglobare a tuturor localităților într-un București mare — cum o vedeți?

Ștefan Apăteanu: E foarte posibil și e natural. Dacă ne uităm spre Vest, vedem că toate capitalele ajung să se extindă, cuprinzând într-o primă fază zonele metropolitane. Și noi ar trebui să fim într-o zonă metropolitană funcțională, dar, din păcate, Ilfovul și Bucureștiul sunt entități separate administrativ, ceea ce face destul de greu să se întâmple lucruri.

Reporter: Este ceva ce ați dori să comunicați și nu v-am întrebat eu?

Ștefan Apăteanu: Ce aș vrea să transmit este următorul lucru: unde văd eu o problemă, motivul pentru care stăm pe loc de atâta vreme, e că o bună parte din oameni au încetat să mai spere. Iar asta e un lucru foarte rău. Trebuie să înțelegem că schimbarea vine cu fiecare dintre noi — și asta nu e doar o vorbă. Trebuie să ne implicăm.

Reporter: Mulțumesc frumos.